Ceva ce îmi tulbură viaţa. 2

A trecut ceva timp de la incident.. nici acum nu stiu ce a fost.. simplu vis sau simpla realitate..mi-e imposibil sa cred orice. Nu am vrut sa ma gandesc la asta pana acum, dar acum ca am citit m-am gandit sa scobesc putin in trecut, chiar daca stiu .. ca daca nu lasi trecutul in pace ti-ar putea face rau, ce mai am de pierdut acum? 

Ok, fac cercetari dar de unde sa incep? nu pot povesti nimanui lucrul acesta fara sa fiu luata de nebuna. 

Am intrat in camera aia.. chiar daca am ocolito in ultimele saptamani.. am intrat.. totul lafel, putin mai frig decat in restul casei..nu sta nimeni acolo..am deschis usa sertarului de la biblioteca si am gasit un teanc mare de poze, poze vechi.. le-am rasfoit.. si am ajuns la o poza exact acea scena "o vedeam pe mama cu un copil in braţe.. un copil care plângea" , copilul eram eu.. cum de nu am recunoscut asta? 

Corpul imi tremura mai rau ca pe moment, ce as vrea eu de la mine?

Ceva ce îmi tulbură viaţa.

Auzeam nişte plânsete.. mi-era teamă.. nu ştiam de unde vin.. defapt bănuiam , dar nu îmi puteam închipui de ce plânge.. Am deschis uşa camerei uşor, mi-am pus picioarele goale pe gresia rece, îngrozitor de rece.. şi mi-am facut curaj.. coboram câte o treaptă .. nu voiam să am parte de sentimentalisme la ora asta.. cu cât coboram .. plânsetele se diminuau.. şi încet încet au încetat.. eram debusolată. Am intrat în camera lui, se uita la televizor m-a întrebat dacă s-a întamplat ceva si i-am spus ca nu...Am urcat inapoi in camera mea.. cu cat urcam plânsetele se auzeau din nou.. inima îmi bubuia , nu stiam cu ce motiv, dar o frică neînsemnată mă cuprindea.. am ajuns în camera mea , m-am uitat la televizor, nu veneau de acolo, la calculator.. era închis... Plânsetele nu se potoleau... am început sa plang si eu.. de frică.. nu ştiam ce e cu mine. Plânsetele încet încet se transformau în țipete, și pe mine mă lua ameţeala.. totul în jurul meu se învartea.. voiam să ţip dar nu aveam motiv.. mi-era frică să fac orice miscare mai bruscă.. capul îmi zvâcnea.. mi-am facut curaj şi am deschis uşa.. În camera din faţa camerei mele era lumină.. lumină multă.. cum de nu văzusem asta până acum ? Am păşit pe gresia rece ..care acum era fierbinte.. nu puteam sta acolo.. dar nu îmi păsa.. eram uimită de ce vedeam .. păşeam încet.. am ajuns pe pragul uşii de acolo.. vedeam nişte şcene.. o vedeam pe mama cu un copil in braţe.. un copil care plângea . urla. ţipa.. Am fugit spre ea să o ajut.. cum am păşit in cameră.. îmi vedeam toată viaţa .. strecurându-se.. am vrut să fug afară , dar ceva mă ţinea strâns de picioare să nu pot fugi. m-am uitat în jos, era copilul iar mama dispăruse.. mă zbăteam să pot ieşi ..şi nu puteam, ţipam la ea , pentru că era o fetiţă, să mă lase să plec .. îmi tot repeta " stai să vezi unde ai greşit" , nu întelegeam.. ce am greşit? i-am spus că nu am greşit cu nimic şi că vreau sa ies.. mi-a dat drumu picioarelor şi a zis " bine, eşti liberă să pleci" era un fel de manipulare, sau psihologie inversă... se aştepta să rămân.. dar am ieşit.. cum am ieşit camera s-a întunecat şi nu m-ai era nimic special acolo.. m-am aşezat pe trepte şi am început sa plâng.